Criza datoriilor din zona euro

Conţinut

• Cauze
• Soluția
• Afectele tratatului
• Consecințe
• Cum s-ar fi putut produce criza
• Ce a fost la miză

Potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, criza datoriilor din zona euro a fost cea mai mare amenințare din lume în 2011, iar în 2012 lucrurile s-au înrăutățit. Criza a început în 2009, când lumea și-a dat seama pentru prima dată că Grecia își poate achita datoria. . În trei ani, a crescut în potențialul de neplată a datoriilor suverane din Portugalia, Italia, Irlanda și Spania. Uniunea Europeană, condusă de Germania și Franța, a luptat să sprijine acești membri. Au inițiat salvări de la Banca Centrală Europeană (BCE) și Fondul Monetar Internațional, dar aceste măsuri nu i-au împiedicat pe mulți să pună la îndoială viabilitatea monedei euro.

După ce președintele Trump a amenințat că va dubla tarifele la importurile de aluminiu și oțel din Turcia în august 2018, valoarea lirei turcești a scăzut la un nivel record față de temerile care reînnoiesc dolarul SUA că sănătatea slabă a economiei turcești ar putea declanșa o altă criză în Multe bănci europene dețin participații la creditori turci sau au acordat împrumuturi unor companii turcești. Pe măsură ce lira scade, devine mai puțin probabil ca acești împrumutați să își permită să ramburseze aceste împrumuturi. Implicitățile ar putea avea un impact grav asupra economiei europene.

Cauze

În primul rând, nu au existat sancțiuni pentru țările care au încălcat ratele datoriei / PIB stabilite de criteriile fondatoare ale UE de la Maastricht, deoarece Franța și Germania cheltuiau și ele peste limită și ar fi ipocrit să sancționăm pe alții până când nu și-au luat propriile case în ordine. Nu existau dinți în nici o sancțiune, cu excepția expulzării din zona euro, o sancțiune dură care ar slăbi puterea monedei euro. UE a dorit să consolideze puterea euro.

În al doilea rând, țările din zona euro au beneficiat de puterea euro. S-au bucurat de ratele dobânzilor reduse și de capitalul investițional sporit. Cea mai mare parte a acestui flux de capital a fost din Germania și Franța către națiunile din sud, iar această lichiditate crescută a crescut salariile și prețurile, făcând exporturile lor mai puțin competitive. Țările care utilizează euro nu au putut face ceea ce fac majoritatea țărilor pentru a reduce inflația: crește ratele dobânzii sau tipărește mai puține monede. În timpul recesiunii, veniturile fiscale au scăzut, dar cheltuielile publice au crescut pentru a plăti șomajul și alte beneficii.

În al treilea rând, măsurile de austeritate au încetinit creșterea economică, fiind prea restrictive. Au crescut șomajul, au redus cheltuielile de consum și au redus capitalul necesar pentru împrumuturi. Alegătorii greci s-au săturat de recesiune și au închis guvernul grec acordând un număr egal de voturi partidului Syriza „fără austeritate”. În loc să părăsească zona euro, noul guvern a lucrat pentru a continua cu austeritatea. Pe termen lung, măsurile de austeritate vor atenua criza datoriilor din Grecia.

Soluția

În mai 2012, cancelarul german Angela Merkel a dezvoltat un plan în 7 puncte, care a fost împotriva propunerii nou-alesului președinte francez Francois Hollande de a crea euroobligațiuni. El a dorit, de asemenea, să reducă măsurile de austeritate și să creeze mai multe stimulente economice. Planul lui Merkel ar fi:

1. Lansați programe de pornire rapidă pentru a ajuta la startupurile de afaceri
2. Relaxați protecția împotriva concedierii ilegale
3. Introduceți „mini-locuri de muncă” cu taxe mai mici
4. Combinați ucenicia cu educația profesională orientată către șomajul tinerilor
5. Creați fonduri speciale și beneficii fiscale pentru a privatiza întreprinderile de stat
6. Stabiliți zone economice speciale precum cele din China
7. Investiți în energie regenerabilă

Merkel a constatat că acest lucru a funcționat pentru a integra Germania de Est și a văzut cum măsurile de austeritate ar putea spori competitivitatea întregii zone euro. Planul în 7 puncte a urmat un tratat interguvernamental aprobat la 9 decembrie 2011, în care liderii UE au fost de acord să creeze o unitate fiscală paralelă cu uniunea monetară care există deja.

Afectele tratatului

Tratatul a făcut trei lucruri. În primul rând, a aplicat restricțiile bugetare ale Tratatului de la Maastricht. În al doilea rând, a asigurat creditorii că UE va sta în spatele datoriei suverane a membrilor săi. În al treilea rând, a permis UE să acționeze ca o unitate mai integrată. Mai exact, tratatul va crea cinci modificări:

1. Țările membre ale zonei euro ar acorda în mod legal o anumită putere bugetară controlului centralizat al UE.
2. Membrii care au depășit raportul deficit / PIB de 3% s-ar confrunta cu sancțiuni financiare, iar orice plan de emitere a datoriei suverane trebuie raportat în prealabil.
3. Facilitatea europeană de stabilitate financiară a fost înlocuită de un fond de salvare permanent. Mecanismul european de stabilitate a intrat în vigoare în iulie 2012, iar fondul permanent a asigurat creditorii că UE va sta în spatele membrilor săi, reducând riscul de neplată.
4. Regulile de vot în MES ar permite adoptarea deciziilor de urgență cu o majoritate calificată de 85%, permițând UE să acționeze mai rapid.
5. Țările din zona euro ar împrumuta FMI încă 200 de miliarde de euro de la băncile lor centrale.

Acest lucru a urmat unui plan de salvare în mai 2010, în care liderii UE și Fondul Monetar Internațional au promis 720 de miliarde de euro (aproximativ 920 miliarde de dolari) pentru a preveni criza datoriilor de a declanșa un alt accident fulgerător de pe Wall Street. la un minim de 14 luni față de dolar.

Liborul a crescut pe măsură ce băncile au început să intre în panică, ca în 2008. Abia de această dată, băncile evitau reciproc datoriile toxice grecești în loc de titluri garantate cu ipotecă.

Consecințe

În primul rând, Regatul Unit și alte câteva țări ale UE care nu fac parte din zona euro au refuzat tratatul Merkel. S-au îngrijorat că tratatul va duce la o UE cu două niveluri. Țările din zona euro ar putea crea tratate preferențiale numai pentru membrii lor și ar putea exclude țările UE care nu au euro.

În al doilea rând, țările din zona euro trebuie să fie de acord cu reduceri ale cheltuielilor, ceea ce le-ar putea încetini creșterea economică, așa cum sa întâmplat și în Grecia. Aceste măsuri de austeritate au fost nepopulare din punct de vedere politic. Alegătorii ar putea aduce noi lideri care ar putea părăsi zona euro sau UE însăși.

În al treilea rând, a devenit disponibilă o nouă formă de finanțare, eurobondul. MES este finanțat de 700 de miliarde de euro în euroobligațiuni, iar acestea sunt pe deplin garantate de țările din zona euro. La fel ca Trezoreriile SUA, aceste obligațiuni ar putea fi cumpărate și vândute pe o piață secundară. Concurând cu Treasurys, euroobligațiunile ar putea duce la rate mai mari ale dobânzii în S.U.A.

Cum s-ar fi putut produce criza

Dacă aceste țări ar fi intrat în incapacitate de muncă, ar fi fost mai rău decât criza financiară din 2008. Băncile, deținătorii principali ai datoriilor suverane, s-ar confrunta cu pierderi uriașe, iar cele mai mici s-ar fi prăbușit. Într-o panică, și-au redus împrumuturile reciproce, iar rata Libor ar crește la fel ca în 2008.

BCE deținea o mulțime de datorii suverane; implicit și-ar fi pus în pericol viitorul și ar fi amenințat supraviețuirea UE însăși, deoarece datoriile suverane necontrolate ar putea avea ca rezultat o recesiune sau o depresie globală. Ar fi putut fi mai rău decât criza datoriilor suverane din 1998. Când Rusia a intrat în incapacitate de plată, au făcut și alte țări emergente, dar nu și piețe dezvoltate. De data aceasta, nu piețele emergente, ci piețele dezvoltate erau în pericol de neplată. Germania, Franța și SUA, principalii susținători ai FMI, sunt ei înșiși foarte îndatorați. Ar fi puțină apetit politic de adăugat la acea datorie pentru a finanța salvarea masivă necesară.

Ce a fost la miză

Agențiile de rating al datoriilor precum Standard & Poor's și Moody's au dorit ca BCE să intensifice și să garanteze datoriile tuturor membrilor zonei euro, dar Germania, liderul UE, s-a opus unei astfel de mișcări fără asigurări. A cerut țărilor debitoare să instaleze măsurile de austeritate necesare pentru să-și pună în ordine casele fiscale. Investitorii s-au temut că măsurile de austeritate ar încetini orice revenire economică, iar țările debitoare au nevoie de această creștere pentru a-și rambursa datoriile. Măsurile de austeritate sunt necesare pe termen lung, dar sunt dăunătoare pe termen scurt.